Blajinul animal

Blajinul animal mă însoţea peste tot. Uneori îi era foarte greu să se ţină după mine prin toate ungherele şi străduţele înguste, să coboare şi să urce mereu nenumărate trepte. Obosea repede. Eu locuiam la etajul şapte, pe o stradă dosnică de la marginea oraşului. Blajinul animal nu se obişnuise să trăiască înconjurat de beton, sticlă, metal. Mercurul şi sulful îi erau mai degrabă familiare. Fusese liber cândva. Zburdase cândva pe nişte câmpii întinse şi acum trebuia să se împotrivească acestui impuls către mişcare liberă şi să îşi direcţioneze pasul după cum îi dictau clădirile, străzile, după cum îi dictam eu. Blajinul animal venise la mine pentru că trebuia să moară. Este un lucru cât se poate de obişnuit ca o astfel de fiinţă să caute companie umană înainte de a muri. Lângă fiecare dintre noi îşi găseşte locul pentru un timp un animal pe moarte. Acesta nu ştiu exact când şi-a făcut apariţia.
Când l-am văzut sau, mai bine spus, când i-am simţit pentru prima dată prezenţa, eram în baie, într-o dimineaţă ca oricare alta, şi mă spălam pe dinţi. În colţul din dreapta, între cadă si vasul de toaletă a aparut brusc un straniu contur ce m-a făcut să mă gândesc mai degrabă la un efect al luminii solare decat la o fiinţa propriu-zisă. Nu mi-am bătut foarte tare capul cu această apariţie. De fapt, mă aşteptasem să se întâmple. Fără să îmi dau seama îl aşteptasem tot timpul pe blajinul animal, poate chiar îl chemasem.
Vechile tratate vorbesc numai încifrat despre acest animal. Se ştie, de exemplu, din jurnalul pe care Magnalucius l-a ţinut cu atâta grijă, că apare mai întâi sub formă de stropi foarte fini de apă, un fel de abur care te învăluie pentru câteva zile. Apoi, încet încet prinde formă hrănindu-se cu celulele moarte de pe pielea ta. Această perioadă este foarte dureroasă pentru el. Pentru a căpăta chiar şi un trup de o consistenţă translucidă, el trebuie să găsească mai întâi un tipar pe care să-l îmbrace. Întotdeauna acest tipar seamănă cu un animal, niciodată acelaşi. Nu se ştie ce factori influenţează alegerea unui anumit trup, dar se presupune că omul-gazdă ar avea un rol semnificativ în acest proces. După ce s-a produs această alegere, blajinul animal se desprinde uşor de pe trupul omului, se rostogoleşte pe podea şi devine un glob de o consistenţă abia perceptibilă. De obicei îşi găseşte un loc retras în care trebuie să rămână nemişcat timp de şaptezeci şi şapte de zile, un fel de perioadă de incubaţie. Începand cu cea de-a şaptezeci şi opta zi, animalul se mişcă rotindu-se prin cameră, în special în momentele în care tu nu eşti prezent, şi se hrăneşte cu firele de păr care ţi-au căzut, cu unghiile pe care ţi le-ai tăiat şi cu celulele moarte. În timpul acesta, tu te simţi mult mai uşor, însă un fel de tristeţe şi, în acelaşi timp, un fel de candoare pe care tu nu ai cunoscut-o niciodată, pun stăpânire pe tine. Eşti brusc mult mai afectuos cu animalele şi cu copiii care îţi ies în cale. Îţi este greu să admiţi asta, dar începi să te comporţi ca o mamă. Sfera se transformă într-un pui şi, uneori , noaptea, când tu dormi adânc, se urcă în patul tău şi îşi lipeşte pielea, încă foarte sensibilă, aproape ca învelişul unui balon de săpun, de pielea ta. Se întâmplă uneori să ai vise frumoase, iar el să viseze urât, să se trezească şi să suspine, fără ca tu să-l auzi sau să ştii măcar de prezenţa lui. Dar negreşit, în una dintre aceste zile, îl vei obseva sau poate îl vei simţi numai. Vei incerca să-i negi existenţa sau poate nici măcar nu vei fi surprins. Se va intampla, poate, în baie, în timp ce te speli pe dinţi, sau când ieşi cu amicii în oraş, când te uiţi la un film, sau noaptea când ţi se strecoară la piept. Nu vei vrea să îl atingi la început, de teamă să nu-l străpungi cu degetul. Îţi va fi de asemenea teamă să mai adormi, ca nu cumva întorcându-te de pe o parte pe alta să-l striveşti sub greutatea ta. O să încerci să-i cumperi lapte sau vei încerca să-l hrăneşti cu mâncare pentru câini şi pisici sau cu iarbă proaspată pe care o s-o rupi pe ascuns din parc. El te va refuza mereu. Se va hrăni numai din tine şi va creşte precum o prelungire a ta. Trupul i se va mări, îi va creşte blană, nu-ţi va mai fi teamă să-l atingi pentru că va avea carne şi oase aşa cum ai şi tu. Îl vei scoate în oraş şi nimeni nu va observa ca îl porţi cu tine, vor observa cu toţii numai faptul că te preocupă tot timpul altceva, că nu mai poţi fi atent la vorbele lor, că eşti trist şi că toată zarva din jurul tău te ameţeşte. Blajinul animal va fi din ce în ce mai greu de suportat. Nu va mai creşte, dar carnea îi va deveni din ce în ce mai densă, astfel că într-o noapte te vei trezi strângând la piept un trup ca de piatră. Pe atunci, blajinul animal abia dacă va mai putea merge, se va impiedica de treptele scărilor, va lăsa mereu in pat o urmă adâncă. Dar în continuare nu-l va observa nimeni. Nu-l va putea auzi nimeni, deşi noaptea va începe să urle de durere şi nu te va mai lăsa să dormi. Atunci poate vei deveni atat de disperat încât sa încerci să-l otrăveşti, să-l ucizi cu propria ta mână. Îţi vei da seama cat de inuman eşti de fapt, cat de mic si de josnic. Dar va veni o noapte atât de tăcută încât te va face pe tine să urli, o noapte în care vei descoperi cadavrul blajinului animal. Un cadavru ca de plumb. Un cadavru pe care vei încerca să-l ascunzi, să tai cumva cordonul care te leagă de el şi să te eliberezi de povara lui. Dar din noaptea aceea îl vei purta mereu cu tine. Uneori vei uita de el, dar acestea vor fi doar scurte răgazuri. Va trece mult până când blajinul animal se va înfrăţi din nou cu mercurul şi sulful.

Sebastian